A apărut anul trecut la Editura Pontos din Chişinău volumul de versuri „Să mă ierţi, Primăvară" de Nicolae Bălţescu. Prefaţa este semnată de Mariana Moga, care definește foarte bine, în esențialitatea sa, creația autorului: „Poezia lui Nicolae Bălţescu este una adânc trăită, marcată de o atmosferă de suferinţă, de aşteptare, de speranţă, de armonizare a minţii cu inima. Gândurile şi simţirea şi le revarsă în cuvinte cu mireasmă de primăvară".
Volumul este structurat în şase unități tematice: „Din istoria lumii", „O lume, azi", „Psalmi", „Să mă ierţi, Primăvară", „Gânduri pentru Neamul meu", „Picături din roua lirei", şi chiar din titlurileacestora se poate observa că poetul român-moldovean abordează mai multe subiecte sensibile: imperfecţiunea acestei lumi – datorată neatenției omului; admirația faţă de Marea Creaţie a lui Dumnezeu; respectul faţă de Neam și strămoşii direcți, cu înălțimea trudei și a jertfelor lor din verticala istoriei și din orizontala spațiului care li s-a dat; frământările poetului, meditațiile şi zbuciumul lui sufletesc; dorinţa de perfecţiune; efortul pentru mântuirea sufletului său.
De remarcat faptul că scriitorul Nicolae Bălţescu intercalează, printre poezii propriu-zise, şi scurte poeme în proză, lucru care ne descoperă un scriitor stăpân pe diverse formule de comunicare artistică, posesor al unui condei măiastru.
Din prima parte, intitulată „Din istoria lumii", am reţinut poeme ca „Eu simt", exprimând zbuciumul continuu, al poetului, în sufletul căruia „[…] zac lumi întregi şi evuri, / Ce-au fost aievea şi vor fi de-a pururi" și care face mărturisiri emoționante despre felul în care își asumă în totalitate omenescul – cu aspirația spre Cer, dar și cu asumarea păcatului primordial: „În Eul meu simt cum tresare Nemurirea, / Mă cheamă din Înalt ceva ce e mai viu, / Un văl de amnezie mi-acoperă privirea – / Ce-i dincolo de timp, de spaţiu, să nu ştiu. / Păcatul Evei e povara Omenirii, / Destinul lui Adam – e Calea Rătăcirii". În poemul „Autobiografie", găsim poetul sensibil şi atent la suferinţele celorlalţi, mereu cu gândul la a atinge perfecţiunea, dar aflat uneori în cumpănă: „Pribeag, dezamăgit de viaţa / Plină de patimi pe acest Pământ, / De Iubire şi de sens flămând, / Plutind prin Necuprins, / O uşă am deschis…" Astfel de mărturisiri despre trăirile celui care scrie pentru noi regăsim şi în alte poeme, toate de o muzicalitate ce ne duce cu gândul la marele poet universal Mihai Eminescu, precum: „Păcatul originar", „Secvenţe din istoria universală" sau „Universul ororii".
În secțiunea a doua – „O lume, azi" –, întâlnim un poet-filosof, care încearcă să găsească răspunsuri la întrebări fundamentale: „Ce se întâmplă cu acest Pământ? / Parcă s-a rătăcit până şi Timpul… / E dat uitării sacrul Legământ. / Vremea nu-şi cunoaşte anotimpul". Ori „Omule, de ce ai devenit / Făptură limitată-n Univers, / Fiinţă limitată-n timp / Şi destinată morţii? / Cu mâna proprie / Memoria ţi-ai şters / Şi tot mai mult te-ndepărtezi / De veşnicia Porţii" (Adu-ţi aminte). Femeia şi dragostea carnală există şi ele, de pildă, în poezia „Femeie, crezi…", în care poetul întreabă, la modul general: „Femeie, crezi că-i o greşeală / Să cânt în psalmi şi doine, / Coriambic, lumea aşa cum este? / Oare-i mai bine ochii / Să-i închid şi visător să-nşir / Cu viclenie ditirambe?" Din poeme cum ar fi „Cuvântul omenesc", Trândăvie spirituală" sau „Quo vadis, Mundi?…", ne dăm seama că autorul a citit cu multă aplecare și a înțeles în duh (iar nu în literă) „Cartea cărţilor".
În al treilea grupaj, numit „Psalmi", citim poeme-rugă despre „osteneala mulţimii" (Destine), „Judecata Divină" (Prin ochii Speranţei), „tăria în smerenie" (Rugăciune), „mângâierea serii" (Alean), iar ideea care se desprinde este aceea că iubirea de semeni şi de Dumnezeu, deopotrivă, cere o inimă deschisă, fără lacăte, cere jertfă, ardere, implicare totală în problema aproapelui: „Iubirea doar în Iubire trăieşte, Eul tău te face să fii tu însuţi, / Necuprinsul primeşte căldura, lumina, forţa ta. Revii din Lumea / Cunoaşterii Binelui şi Răului în Împărăţia Lui Dumnezeu, / Revii Acasă" (Psalm Iubirii). Acest lucru se poate înfăptui prin credinţă în Creator şi în Înviere: „Apropiaţii mei din toate patru zări, / Eu vă iubesc, vă chem şi vă doresc / Ca azi cu toţii să renaştem Învierea, / Să nu lăsăm să treacă acele sfinte stări / În toamne, născute de distinse Primăveri" (La hotarul Vremii…).
În partea a patra, purtând titlul sugestiv „Să mă ierţi, Primăvară" (care este şi titlul volumului), poetul se vede neînsemnat în necuprinsul Univers, un singuratic şi, în cercul lui, un neînţeles. Poetul Nicolae Bălţescu, în mod particular (mai mult decât poetul, în general), este un visător, un perfecţionist, cu „pretenții" sublime: „Visez neîncetat Înălţimi. În zborul nostalgic / Tânjesc până la lacrimi… Şi verbul magic, / Şi imaginea numai iubind nasc în spirit / Ideea, poezia, conceptul formând noţiunea / În spectru, întregind-o în culoare şi sunet… (Visez neîncetat Înălţimi). Urmează patru epistole cu valoare de aforisme, de ziceri de netăgăduit, după care vin minunate poezii, cum ar fi „Anotimpuri", „Să ne iubim bătrânii", „Meditaţie", „Reculegere", „Pasajul Lumii".
Diviziunea a cincea, sub genericul „Gânduri pentru neamul meu", atacă cu seriozitatea ce-l caracterizează pe autor și cu competența pe care o are, Domnia Sa fiind militar de carieră (acum, ofiţer în rezervă) realitatea de astăzi a graniţelor dintre fraţii români de dincoace şi de dincolo de Prut. Exemplific: „Fraţii mei de sânge, / Neam din zei născut, / Dorul mă usucă / Pe un mal de Prut, / Inima îmi plânge / De uitarea crudă… // Fraţii mei de sânge, / Ne-aţi lăsat durut… / Dorul plânse mult, / Doar iubirea nu se poate stinge! / Ori uitarea, credeţi, poate să-ncapă / Pe o despărţire de un curs de apă?" (Fraţii mei de sânge). O lacrimă te încearcă şi când pătrunzi poemul „Sunt ultimul poet din sat", care face referire la îmbătrânirea satelor din Republica Moldova, la plecarea tinerilor în Occident pentru o bucată de pâine mai albă şi un pumn de bani (lucruri care nu ne sunt străine nici dincoace de Prut): „Flăcăii sunt plecaţi şi piaţa-i pustiită. / Hore nu se încing, căci nu sunt sărbători, / Cu fetele-mândruţe lumea-i împânzită, / Nunţi n-au mai fost demult, nu sunt nici şezători. // Lângă rămaşi bătrânii ce-s obosiţi de ani / Stau trist lipiţi copii, privirile sunt stinse, / Că-n glia sărăcită, în plaiul lor natal, ei au rămas orfani / De tot: de mamă, tată, de copilărie, în mari dureri aprinse". În poezia „Dor", poetul Nicolae Bălţescu reproşează, pe bună dreptate, faptul că fraţii basarabi au fost lăsaţi, prea uşor în voia sorții, la cheremul altora și în colții ascuțiți ai vremurilor : „Neamul meu nu a simţit durerea despărţirii / Cum am simţit-o noi, cei văduviţi de ţară: / Aţi tăcut… Şi ne-aţi lăsat în voia pătimirii, / Din nou orfani, cu dor şi fără Primăvară… // Să faci o ţară pe-un trunchi rupt de la Ţară? / S-admiţi, s-o recunoşti, anatemei urgii / Să dai cuvântul sfânt Moldova? De ocară / Să-ţi laşi fraţii, să predice străinii-n temple liturghii?…" Poetul este totuşi un optimist şi speră în reîntregirea Neamului românesc: „Trezeşte-te, român basarabean, / Din somnul greu ce l-au adus duşmanii! / În tine curge sânge de dac şi de roman, / Tu eşti stăpân aici, şi nu nohaii!".
Ultima parte a cărţii – „Picături din Roua Lirei" –, poetul ne descoperă o altă latură a ființei sale, în versuri calde, pline de dragoste sinceră dar neînţeleasă, povestea iubirii care eşuează: „Înaripaţi, pluteam blajini / Pe culmea fericirii. / … Dar într-o zi întunecată / Totul s-a sfârşit, s-a stins subit / Iubirea ta… şi melodia, timid, / Tăcu, nemilostiv trădată, / Lăsând câmpia crunt îndurerată" (Pe câmpul verde), „Iubirea cea ce în clocot odată fierbea / Nesăbuit, nimic nu mai rămâne; chipul firav, / Plăpând dispare în ceaţă…" (Unde eşti, pierdută iubire?). În fond, e geniul care nu-și găsește omul care să-l merite. Cu plăcere citeşti şi celelalte poeme din partea finală a volumului. Spicuiesc doar câteva titluri: „Iubirea noastră", „Romanţă", „Nu te grăbi de-aici să pleci", „Flautul viselor mele", „Eternitate", „Peisaj marin", „În dragoste nu intri".
Claudia Partole observă că „Nicolae Bălţescu simte freamătul Timpului şi zbaterea Lumii, trăieşte intens fiecare clipă, de parcă ar presimţi apropierea unui cataclism răzbunător. Acest presentiment se reflectă în toată creaţia sa. Citindu-i versurile, involuntar, te adânceşti cu ochiul minţii, dar şi al inimii în propria existenţă, reflectezi asupra propriului ideal". Având privilegiul de a-i fi citit poemele (în versuri și în proză), cunoscându-l pe omul-poet (poet în toate: în percepție, în reflectare, în gândire/obiectivitate, în sentiment/subiectivitate, în act, în cuvânt), subscriu întru totul la acest „verdict".
No comments:
Post a Comment