Poezia ca modus vivendi
Autor Maria Vaida
Am primit în dar în această toamnă târzie, pe melegurile mele natale, la Beiuș, o carte de poezie românească semnată de poetul Ovidiu Vasile, de o certă valoare artistică; tema pare unora desuetă, dar volumul mustește de poezie adevărată, o categorie dintre acelea gen ars poetica, menită anume să ne arate care este rolul poetului și al artei sale în lumea noastră postmodernă. Pentru poetul clujean patria este suflet din sufletul neamului, cum spunea un alt ardelean mai în urmă cu un secol, iar limba română, ca și pentru Nichita este patria de cuvinte a poetului Ovidiu Vasile. Motoul (preluat din cuvântarea lui Tudor Vladimirescu, unde pandurul spune că patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor), pe care îl așază cu drag în fruntea volumului aduce spre noi ideea acelui poeta vates, un poet al cetății, fie că este ea țară, cetate, loc natal sau limbă, iar vocea liricii sale poartă în sunetele ei furtuna istoriei, dar și protestul împotriva nevrednicilor acestei nații. Sentimentul care străbate volumul de la un capăt la altul este profunda dragoste de țară și de neam, respectul pentru strămoșii sacrificați pe roata istoriei, ori chiar pe roată, un sentiment pur, fără infatuare, limpede fără a fi patriotard, ivit din inima caldă a poetului, conștient de valorile neamului nostru. Ca om, poetul este atât de onorabil, încât cei care-i sunt prieteni se pot considera fericiți, căci sentimentul prieteniei la el este pentru toată viața.
Cunoscându-l până acum drept un poet al iubirii gingașe, iată că Ovidiu Vasile devoalează o altă fațetă a talentului său poetic, aceea a patriotismului pur al artistului dăruit cu har pe care l-a dobândit prin studiu, dar și prin moștenirea genetică de la cântăreții din veac. În inima cetății Transilvaniei, poetul nostru aduce cinstire marilor înaintași, amintindu-ne că dragostea de țară este fundamentul pe care s-a întemeiat România din vechime, iar nu avantajele politice, arivismul și alte tare ale nației române. În Cuvântul său înainte, poetul mărturisește că: omul adevărat vorbește cu fapta, iară a scrie este o faptă și ceea ce e scris rămâne scris (p.11). Ovidiu Vasile dorește să facă diferența dintre politica momentului comunist, unde patria era asimilată noțiunii de partid și veșnicia identității unui popor ivit din veșnicia istoriei însăși, așadar nimic de formă, totul cu temei, asemuind scriptura poeziei cu miracolul tainei zămislirii Pruncului din Fecioară.
Ovidiu Vasile aduce în planul creației lirice din volumul Cu patria pe tavă, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2015, argumente care atestă și configurează piramida spațiului mental-habitațional, idee argumentată și de criticul Petru Poantă în studiul său intitulat Despre poezia clujeană, Ed. Tinivar, Cluj-Napoca 2005, p.420. Treptele acestei piramide le descoperim și în poemele incluse în acest volum, semnat de Ovidiu Vasile, chiar dacă nu neapărat în ordinea aceasta, după cum urmează: pământul (ascultă-l și poartă-i în pântece rodul), casa, neamul (Popor născut cu pâinea-n mână,/ Popor născut cu ruga-n glas) , cutuma (Purtăm în oase horile și doina,/ călușul, pajura și tricolorul,/Suntem colindul, măștile și oina/ Și jocul ielelor și Sburătorul), mitul (Avem balada Mioriței și păstorul, /Jertfit de frați ca Prâslea din poveste/ Iancu și Tudor ce-și iubeau poporul/Și Horea risipit pe roți mai este.) și Dumnezeu (Acum ori niciodată, neam al meu/ Deșteaptă-te ca om și Dumnezeu!). Viziunea poetului completează această scară iluzorie, de ceară, cum spune vechiul colind, urcând mereu și mereu spre astrele cerești: În umbra crucii ne-am rugat/ Tradus-am Crezul în română / Și prin vecii ne-am semănat / A Maicii Domnului grădină./ Avem un stat, avem o limbă/ Și-n lume dreptul la cuvânt,/ Identități ce nu se schimbă,/ Precum în cer și pe pământ (p.27). Cu fiecare treaptă, eul prim al poetului suie treptele piramidei, de la pământ până la Dumnezeu pe o cale ce urcă sau coboară înaintea sau în urma noastră, în scurgerea ireversibilă a timpului. Altă idee importantă a poetului se suprapune peste cuvintele unui gânditor român, Titus Bărbulescu: Noi suntem în același timp sângele părinților noștri, țara fără nume, lumină stinsă, izvor secat, monadă comprimată în sferele cerești, suntem cuvinte strivite, deci tăcere roditoare de viitoare cuvinte... Ideea existenței milenare a poporului român se leagă implicit de noțiunea de timp, prin care el trece, sau se trece, iar poetul nostru atestă metaforic acest adevăr istoric prin versuri unice și metafore inefabile: Suntem aici de mii de ani, de când ne-au pus Divinii/Paznici ai gurilor de rai și-ai tainelor luminii./ Am fost mereu doar un popor care-și muncește glia/ Cu doina lui și-un singur dor, o țară România (p.29).
Uneori tonul vocii poetice devine vituperant, îndreptat împotriva celor care jefuiesc țara asta bogată, nu-i respectă trecutul, istoria, credința: Ciocoii flămânzi ne vând munții de aur,/ Slugoi băștinași la străinii stăpâni/ Pe bani de nimic, într-al țării tezaur, /Din zori până-n zori, să muncească români (p. 41). În ipostaza unui fiu al tăcerii, poetul trece ca în basmul românesc la reculesul merelor de aur printr-o metaforă alegorică în care zmeii uită c-au fost zmei, luptele fratricide sunt în planul real, iar poruncile vechiului Decalog au rămas la nivelul unor versete din Apocalipsă. Preluând pe cale livrescă o expresie a Ilenei Vulpescu, poetul îndeamnă tatăl, copilul, mama, iubita, străinul să sărute pământul acesta, dar și cerul și marea și muntele acestei țări care ne ține uniți: Și leagă-i năframă la ochiul ce plânge,/Așa cum se leagă tăranul de țară (p. 17). Într-un poem care face un superb recurs la memorie, regăsim ideea perenității poporului român pe aceste meleaguri încă dinainte de Hristos, și mai apoi, când viețuitorii acestor meleaguri: opinci din piei de bivol transilvan purtam, menționează poetul, incluzându-se pe sine în acest plural colectiv. Destinul poetului se identifică aceluia al poporului său, iar menirea artistului este, în viziunea lui Ovidiu Vasile, aceea a redeșteptării sentimentului de mândrie națională, iar îndemnul este rostit cu vehemență: Capul sus și strigi, tăcând!/ Toate sunt deșertăciune, toate-n timp vor fi pământ, /Numai omul se disipă în Lumină și Cuvânt./ N-ai de ce să-ți pleci privirea, ești român? Să fii iubit!/ Ai iubit pe toată lumea și-ai iertat la nesfârșit./ Secole ai dat pomană și mai este din belșug. /Însă rânduiala firii nu se poate ține-n jug (p.66).
Dincolo de poet, omul se arată lumii în haina onoarei, a demnității și conștiinței că aparține unui neam ales, că respectă toate neamurile din lume, că are credință în Dumnezeu, adică este un bun român, cuvintele patrie și neam, dragoste de glie nu sunt vorbe goale pentru el, poezia însăși este un modus vivendi, iar noi suntem bucuroși să-i fim prieteni, întâmpinându-l atunci când vine spre noi cu patria pe tavă.
Fii binevenit, poet român, fratele nostru întru Cuvânt!
No comments:
Post a Comment