1 5 Ianuarie – ZIUA CULTURII NAȚIONALE - MIHAI EMINESCU în Pantheonul spiritualității românești

Convorbiri cu doamna FLOARE CÂNDEA

Redactor  la RadioTV UNIREA VIENA

Realizator: dr,ing. Constantin AVĂDANEI

                    Redactor  la RadioTV UNIREA VIENA

           Conform Legii nr. 238 din 7 decembrie 2010,  ziua de 15 ianuarie, aleasă ca Zi a Culturii Naționale, reprezintă data nașterii poetului național al românilor, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul, Mihai Eminescu (1850-1889).

Ziua Culturii Naționale reprezintă  nu numai o zi în care celebrăm ''Luceafărul'' poeziei românești( anul acesta 170 de ani), dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, a esenței românismului din sufletul oricăruia dintre noi.

CA. Bună ziua Doamnă profesor! Dintru început, aș dori să vă propun ca prin acest dialog să ne ferim a pune pe tapet biografia și opera poetului Mihai Eminescu, nu de alta, dar sunt exegeți care pot fi consultați cu aplomb, aș dori așadar să punctăm câteva crâmpeie semnificative care să contureze freamăt  de codru, de pădure, de viață.

FC. Bună ziua, stimate domnule Redactor  al radioTV UNIREA VIENA!

Desigur, cu multă plăcere. Cu atât mai mult cu cât, trăim în era tehnologiilor, Google e prin tablete, așa că puținul din Eminescu studiat la școală, încă mai mă îndeamnă la visare: „Hai în codrul cu verdeață/Care tremură pe prund…"

O să încerc să răspund la întrebări nu prin prisma didacticului, ci a firescului.

Întrebarea dvs. are un anume conținut intrinsec. Ziua Culturii Naționale nu s-ar fi instituit în urmă cu zece ani dacă Eminescu nu ar fi fost Poetul unui neam. 

Aș dori să îi invoc amintirea prin poemul „La steaua... ". De fapt Eminescu e unul, e un El, geniul singular bântuit de filosofii, iubiri cuantice, mărturii, simfonii, înnodate în doine, romanțe sau lieduri, sonete cantabile, poeme dezrobind aforisme, glosse, scrisori, atâtea și atâtea stări, îi inundă opera încât Marin Sorescu, îl confundă cu un tot. „Și pentru ca toate acestea/Trebuiau să poarte un nume,/Un singur nume, Li s-a spus/Eminescu" (poezia „Trebuiau să poarte un nume-Marin Sorescu").

CA. „Eminescu n-a existat", spunea Marin Sorescu. Trebuia să poarte un singur nume. Însă Eminescu are un loc întâi, bine așezat în Pantheonul spiritualității românești. Cum ați evidenția drumurile poetului în cultura românească?

FC. Drumurile eminesciene au fost ca o pecete, lăsând însă urme, incursiunile sale pornind din Botoșani, Ipotești, Cernăuți, Blaj, Oradea, Arad, Timișoara, Oravița, Giurgiu, Berlin, Viena, Iași, București.

CA. Emil Cioran, în volumul „Ispita de a exista", Editura Humanitas, 1972, afirma: „A exista - o deprindere pe care mai sper încă s-o capăt". Anul acesta, iată se implinesc 170 de ani de la nașterea poetului. Este Eminescu Povestea unei vieți?

FC. Oarecum, viata lui Eminescu avea o curgere aparte. Sinuoasă în timp, cu umbre din care s-a eliberat sui generis. Biografia romanțată a poetului este de fapt o viață care nu putea fi trăită altfel, el și-a asumat o individualitate creatoare, o pedalare dinspre nemărginire sau dezmărginire, eliberând mereu starea sa față-n față cu Ființa lumii „Timpul care bate-n stele/Bate pulsul și în tine" (Glossă,variante - Z.D. Bușulenga). Astfel că, dacă vom sta aproape sau departe de trăirile omului Eminescu, le vom putea pe acestea să le coroborăm cu dramatismul sau viața intimă deopotrivă, însă semantizând cu un imperativ anume legat de geniul său creator.

CA. Doamna Cândea, peste opera vastă a lui Eminescu tronează Columna lui Traian, ideea de o Dacie perpetuă. Cum îl vedeți pe Eminescu un vizionar?

FC. Pentru mine ca filolog, îmi este ușor să declam „De la Nistru pân* la Tisa"(„Doina"). În anul 2008 în Serbia, la Torac, în cadrul cenaclului literar Folomoc s-a cântat și mai apoi aveam să constat pentru prima oară la românii fără țară, un spirit vizionar eminescian. Eminescu era un căutător de țară sub bolta cea senină. Dacia era numele unei țări sub o candelă licărindă de milenii. Numele unei țări este o carte de vizită unică peste timp sau memorabile versuri interogative: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Romanie?!" Dacia este în timp Unirea lui Cuza, omniprezentă în spiritul de atunci. Cu siguranță, spiritul epocii nu va uita nici de consemnarea acestui ideal în operele altor oameni de seamă.

CA. Continuînd convorbirea noastră v-aș întreba dacă, să te apropii de opera lui Eminescu azi, nespecialist fiind este curaj, îndrăzneală sau admirație totală. Asta, în condițiile în care, pentru posteritate, prin Eminescu, se deschide o altă fereastră.

FC. Domnule Constantin Avădanei, Eminescu visa ferice, se ascundea ades, la mijloc de codru des, ori căta sara pe deal. Dorința dvs. deci este de a afla în Eminescu nu numai un romantic ci și un patriot inveterat. 

Ei bine, vă spun că la Arad cu Trupa de teatru Pascaly (august 1868), A. Marienescu a recitat o poezie din creația proprie, „Adu-ți aminte, Maică Românie!", iar Matilda Pascaly, în splendid costum național a dat glas unei poezii a acestuia, în prezența lui Iosif Vulcan.

CA. Ne apropiem de un dialog de luceferi, dincolo de unde am vrut să eliminăm sau să genializăm ceea ce s-a tot spus Eminescu-Patrie:„ Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie" sau s-a doinit prin „Doina", crăiasa sa rugându-se cum am putea să readucem dragostea lui Eminescu aici. La Văratec, pe mormântul Veronicăi Micle este scris un catren (care rezumă o filozofie de viață sau despre o iubire care se va regăsi și în ciclul de corespondențe inedite, dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle din cartea  „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit", anul 2000).

Îmi revine în minte sentențios acest catren: „ Și pulbere țărînă din tine se alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă nu va rămînea." Care nimic poate fi un Luceafăr, un Sărman Dionis, un Geniu pustiu.

E de ajuns un soclu, o hartă, un piedestal, întru nemurire?

FC. Nimic nu e de ajuns. Posteritatea va judeca.

CA. Ca profesor, înainte de a încheia acest dialog evocatoriu, aș dori să lămurim unele probleme legate de opera lui Eminescu, știți, sunt parte a acelei zone a Moldovei, „Călin, file de poveste", e poem, e basm, e poveste?

FC. E foarte bună intervenția dvs! „Călin, file de poveste" este o narațiune lirică și are la bază un basm popular, „Călin Nebunul". Motivul Zburătorului captează taine erotice transpuse în lente alunecări, care aduc sau seduc iubiri pământene. Tema aceasta e specifică lui Eminescu, astfel că în „Luceafărul" tocmai se preia o formulă de adresare specifică basmului „A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată…".

CA. Nu aș vrea să trecem prea ușor, legat de acest subiect, cu atât mai mult cu cât în vremurile noastre a povesti pare a fi un verb care se pierde în volumul de stiluri de comunicare. Spuneți dvs., acum povestiți, narati, vă adresați direct, indirect unui auditoriu sau ce alte mijloace folosiți?

FC. Pentru mine este foarte binevenită această intervenție. 

Dar să nu uităm că formula exprimării eminesciene a conferit limbii române o frumusețe aparte, cu toate licențele poetice specifice.

Trebuie să vă spun însă, cu amărăciune că între poveste, povestire și povestioară este o mare diferență. Nu îmi sunt străine povestirile din sat, rămase în mentalul colectiv așa, nealterate, pe care eu le-am inclus în monografii spre a spori farmecul. O povestire este o specie a genului epic în proză, în care predomină relatarea unor fapte sau întâmplări și redate de un narator care urmează un fir narativ. De fapt a nara e sinonim cu a povesti, de unde derivă narațiunea, o povestire de mică întindere, cu personaje puține, cu descrieri, decoruri, de ex. „Hanu Ancuței"(Mihail Sadoveanu), Ion Creangă, un remarcabil povestitor, este concludent în acest sens, scriind povești, povestiri, amintiri dar și basme, spre a le bine distinge.

CA. Să înteleg că vă îndepărtați de sat și de poveștile care se țes acolo sau cum să înteleg, povestirea e poveste?! „Că *nainte mult mai este". Îmi aduc aminte de unele basme în care trebuia să se țină cont de anumite secvențe sau formule, de început, mediane, de sfârșit. Deci acum ce faceți, narați, spuneți povești sau…?

FC. Văd că vă prindeți bine în epic. Nu, acum nu povestesc. Povestea nu e totuna cu povestirea. Povestea e asemeni unui basm, cu o formulă de adresare „A fost odată...". E de fapt o simplă istorisire scornită, un fel de Poveste a vorbei, o specie a epicii populare, cu personaje imaginare, unele nefaste, care nu ar trebui să facă parte din peisaj, ci din imaginar, din fabulos este de fapt ceea ce azi, mai în glumă, mai în serios e o născocire cât o palavră, de unde și butada „Nici poveste, nici pomeneală!". Din păcate se cade foarte des în confuzii, satul are oameni și povestiri pline de farmec, scrietori.. și scriitori, scriituri și maculaturi care falsifică tot ceea ce a mai rămas din crengismele lui Creangă. Povestirea satului e unică, povestitorul e martor omniscient, omniprezent. Există și situația când povestitorul preia anumite povestiri din sat, despre care este obligat să menționeze sursa(nume, vârstă, ocupație).

Iar povestea e una ce ține de fantastic, născocire. De ce toate acestea, simplu, și noi aici am creat o povestire(cât o evocare) căci, a vorbi despre Eminescu, e loc și de Creangă sau Slavici. Din păcate, a ne zălogi în snoave e greu. 

Dar parcă se cuvine să cinstim acum Poetul, lecțiile sunt pentru cei ce uită să le predea. Iată cum rostește George Călinescu: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate"(……)( "Opera lui Mihai Eminescu").

CA. „Să-i fie somnul lin/ Și codrul aproape!" Vă mulțumesc pentru felul dvs. în care ați înteles sensurile adevărate ale convorbirii noastre.

FC. Eu vă mulțumesc pentru ideea de a ne aminti de Eminescu, de a-i fi mereu datori. Uneori chiar ar trebui să-i invocăm versurile: "Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri *nalte? /De nu m-ai uita încalte, /Sufletul vieții mele "(poezia „Floare-Albastră").